joi, 14 mai 2009

O romanca de neoprit

Sandra Pralong si-a pus in gand sa reinvie civismul in constiinta romanilor, luptandu-se cu optimism neobosit cu mentalitatea si neajunsurile noastre, cu tarele noastre de caracter, fara sa se lase intimidata de nepasare sau de lipsa noastra de speranta intr-un viitor mai bun.

Haideti sa ne intoarcem in timp si sa ne spuneti care era idealul cu care ati pornit in viata.

Acelasi ca si acum. Am crescut intr-o familie in care era important sa contribui cu ceva la societate. O familie de patrioti, in sensul originar al cuvantului, de oameni care isi iubesc tara si doresc progresul ei. Am fost invatata de bunicul meu ca viata nu ne apartine in totalitate, ca ea e deopotriva a comunitatii in care ne-am nascut si careia ii datoram contributia personala la dezvoltare. Imi aduc aminte ca fratele bunicului meu a compus un colind (n.r.- „Din an in an"), care in timpul puterii comuniste nu putea fi cantat pentru ca vorbea despre Craciun. Una dintre strofele colindului spunea: „Si nu uita cand esti voios, romane, sa fii bun!", ca o sinteza a nevoii de a-i ajuta pe ceilalti, de a-ti impartasi bucuria si de a da celorlalti. „Datul" semnifica sa imparti bunurile pe care le ai si belsugul, dar eu l-am inteles si in sens metaforic: sa dau din ceea ce stiu si sa ma implic in dezvoltare. E ceea ce am inceput sa fac cand eram in strainatate si ceea ce fac si acum.

Eu ma gandeam la un ideal personal, la o anumita ambitie pentru cariera...

Nu m-am uitat la viata mea ca la o serie de obiective personale de cariera. Am luat oportunitatile ivite ca pe niste posibilitati de a-mi dezvolta exact aceasta latura pe care vroiam sa o cultiv si pe care o consideram importanta. Am avut sansa sa traiesc in strainatate, unde am plecat la 15 ani, dupa ce intrasem la liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza". In tara, familia mea credea ca singura modalitate prin care puteai scapa de compromisuri era sa te axezi pe domeniul artistic. Cand am ajuns in strainatate, ca fata de refugiat politic (mama fugise din tara cu o valiza, iar pe mine ma scosese ulterior prin interventia Patriciei Nixon, sotia presedintelui american), am fost nevoita sa ma orientez sa castig bani. Am urmat un liceu comercial si am obtinut un bacalaureat in domeniul comertului. Doi ani, cat am invatat contabilitate, am plans incontinuu, dar am facut-o ca sa-mi pot castiga existenta. Am ajuns sa predau cursuri de contabilitate la 20 de ani. Era departe de idealul meu legat de arta si de frumos, dar m-am gandit ca imi va permite candva sa ii ajut pe cei defavorizati, pe cei care au mai putine sanse decat mine. Asa se face ca la 22 de ani lucram deja ca profesor in Niger (Africa), la Facultatea de Stiinte Economice - Universitatea din Niamey.

Cine v-a influentat parcursul profesional si in ce fel?

Toata viata mi-am cautat oameni de la care sa invat. Dar principalii mei mentori au fost parintii si bunicii. Ei au fost calauzele mele in viata, cei care mi-au aratat principiile de viata si lucrurile pe care e important sa ma focusez. In special bunicul, cel care m-a crescut, a avut un rol important. El mi-a cultivat gustul pentru istorie, mi-a deschis ochii asupra inechitatii din lume. La toate acestea se adauga sistemul scolar de care am avut parte in strainatate si care m-a ajutat intr-un moment crucial sa fac o alegere, pe care poate ca altfel n-as fi facut-o. Spun aceasta pentru ca profilul si interesele pe care le aveam la vremea respectiva puteau sa ma indrepte deopotriva spre psihologie, medicina sau spre orice altceva.

A existat cineva care sa va fi spus: te vad pe tine, Sandra, facand lucrul asta?

Da, a fost Decanul Facultatii de Stiinte Economice din Lausanne unde eu, studenta la Stiinte Politice, faceam un fel de voluntariat, ajutand comitetul studentilor. El mi-a sugerat sa aplic la o bursa a statului elvetian pentru o perfectionare in SUA. El a fost calauza care mi-a deschis drumul catre o bursa Rotary pe relatii internationale, deci, spre diplomatie.

Generatia mileniului mai cauta si mai accepta repere?

Toti avem nevoie de modele in viata. E firesc sa ne uitam in jur la ce am putea invata, la ce nu ne place si la ce ar trebui sa evitam. Dar tinerii generatiei acesteia, mai mult decat oricare, sunt dornici sa invete unii de la altii. Acest lucru este confirmat si de voluntarii care lucreaza cu mine la fundatia SynergEtica. Ei se uita mai putin la noi ca la niste calauze, pentru ca au mai multe capacitati sa absoarba informatia, sa o discearna si sa o judece. Au acces la internet si la mijloace de informare pe care noi nu le aveam. In cazul nostru, stiinta ne era data de parinti, de dascali, de o carte pe care cineva ne-o punea in mana. De aici provenea si sentimentul ca iti sunt superiori in abilitati si judecata. Evident ca si astazi ei sunt superiori in experienta si in varsta, dar nu neaparat si in abilitati. Marele avantaj al acestei generatii este ca poate sa fie autodidacta intr-un mod mult mai facil si mai natural decat o faceam noi. Iar faptul ca pot descoperi singuri ceea ce le trebuie, ce ii atrage si ce ii inspira, le da mult mai multa incredere in ei insisi si in abilitatile lor. Poate de aceea e important ca prin modelul care suntem noi sa ne punem in serviciul lor si nu sa ii dirijam sau sa ne simtim superiori. E un fel de modestie pe care trebuie sa o aiba adevaratii lideri, aceea de a-i face pe ceilalti sa creasca si sa isi dezvolte potentialul fara a avea o atitudine paternalista si fara sa astepte recunostinta.

Nu cumva modelele le lipsesc, de fapt, in Romania ?

Eu intalnesc in fiecare zi oameni extraordinari, care reprezinta un model. Din pacate, nu suntem suficient de organizati ca sa ii asezam in lumina in care exemplul lor ar putea fi valabil pentru mai multa lume. Ei raman modele la nivel individual, la nivel de comunitate si nu apar in lumina reflectoarelor sau la televizor. Pe undeva, obsesia noastra pentru vedetism si celebritate ne impiedica sa ne concentram atentia pe ceea ce conteaza.

Natiunea, in momentele ei de cumpana, are si ea nevoie de modele?

O natiune, ca noi insine, ca orice comunitate, are nevoie de leadership. Evantaiul posibilitatilor cu care suntem confruntati in viata e atat de vast incat la un moment dat ai nevoie de cineva care sa te ajute sa iti canalizezi energiile pe ceea ce conteaza si pe ceea ce te inspira. Si cu cat mai multi oameni sunt inspirati de acelasi lucru, cu atat mai multa treaba pot face impreuna. Natiunile au nevoie de leadership ca sa poata iesi din marile confuntari cu istoria. Uitati-va la Franta, care a avut un de Gaulle, uitati-va la Anglia, care a avut un Churchill, uitati-va la Germania, care a avut un Adenauer, la SUA care au avut un Roosevelt si care acum il au pe Obama... Toate aceste momente de cumpana cer un leadership care sa concentreze energiile natiunii si care sa ii arate calea spre un proiect national important, spre transcederea impasului si a dificultatilor.

In contextul actual, cand lumea trece printr-un moment de criza, ce tip de valori ar trebui sa inspire leadershipul romanesc?

Cred ca ne trebuie acei oameni si acele structuri care sa ne permita sa ne punem energiile in slujba unui ideal, fara sa ne certam unii cu altii si fara a cadea prada vedetismului personal. Vorbesc de un ideal impersonal, care nu e al lui Popescu, al lui Ionescu sau al lui Icsulescu, ci al tarii. Eu mi-as dori sa fiu un soldat in armata care se cheama Romania si care are o batalie de castigat cu ea insasi.

Nu cumva e nevoie sa fii investit cu autoritate formala pentru a putea misca aceasta armata?

Sa stiti ca eu am invatat ceva de la primul meu sef american de la Newsweek, pe vremea cand ma ocupam de suplimentele speciale care apareau in revista. Lucram atunci cu autorii de articole si cu departamentul de grafica care aseza textele in pagina ca sa produc un minimagazin. Or, eu eram asistent de marketing, un fel de ajutor de bagator de seama fara nici un fel de autoritate asupra echipei de la grafica. M-am plans atunci sefului meu ca oamenii de la grafica nu ma asculta si ca nu vor sa faca ce le cer. Seful mi-a raspuns: „Ar fi foarte usor, nu-i asa, daca ti-as da o bagheta magica sau o bata enorma ca sa obtii de la ei ce vrei tu. Dar e mult mai interesant sa reusesti sa ii convingi de ceea ce e bine pentru Newsweek si bine pentru ei, din pozitia ta de asistent, adica a cuiva fara autoritate asupra lor". In definitiv, acesta e un challenge permanent. Asa se dovedeste adevaratul talent de manager, nu cu bata in mana...

Abraham Lincoln spunea: „Daca vrei sa pui la incercare caracterul unei persoane, da-i putere". Puterea corupe, altereaza?

Cred ca tentatia e foarte mare, mai ales atunci cand liderul pierde contactul cu realitatea. Asta si pentru ca, noi, oamenii, suntem indatoritori si vrem sa-i fim pe plac. Ne e usor sa plecam capul, sa fim ascultatori. De aceea, devine foarte important cand esti lider sa stii sa nu te inconjuri de yes mani, ci de cei care iti vor spune adevarul verde in fata si care ti se vor opune. E important sa-i investesti pe oamenii de langa tine cu puterea de a-ti spune „nu". Eu obisnuiesc sa spun tinerilor ca puterea nu se da, se ia. Dar, atunci cand iei puterea trebuie sa fii intelept. Daca avem de-a face cu un lider care nu e intelept, ca sa evitam o situatie cum a fost dictatura in Romania, cand nimeni nu mai indraznea sa spuna nimic, trebuie sa te coalizezi. Pentru ca unirea face puterea. Un individ va pierde, dar toti impreuna vor castiga. Si cred ca aceasta este lectia de invatat din experienta dictaturii: ca trebuie sa avem curajul sa spunem ce nu merge, indiferent daca e la serviciu, in familie sau in societate.

Ii este permis cuiva, aflat intr-o pozitie de conducere, sa inspire teama sau sa intimideze?

Depinde de modelul de lider care esti si de tipul de relatie pe care vrei sa o stabilesti cu echipa ta. Iti pui intrebarea daca vrei sa fii iubit sau temut. Machiavelli raspunde ca „e mai bine sa fii temut". Eu, personal, cred ca e mai bine sa fii iubit si sa ai o echipa pe care sa o imputernicesti.

Ce aduc eu in echipa este entuziasmul si ideea ca orice se poate. Cum am propriile minusuri, caut pe altcineva care sa le suplineasca. In echipa mea, toti suntem egali, nu prin varsta, desigur. Dar aceasta e maniera mea de conducere, proprie caracterului meu. Altii in locul meu s-ar simti slabi, stirbiti de autoritate. Eu insa cred ca oamenii cauta din ce in ce mai mult autenticitatea, vor sa fii tu insuti ca sa aiba incredere. Se feresc de cei care joaca un rol. Asa ca atunci cand esti tu insuti, esti mult mai castigat... Oamenii care au nevoie de distanta, care au nevoie ca ceilalti sa le arate respect si deferenta se vor simti confortabil in modelul celalalt de leadership in care nu isi vor dezvalui niciodata cartile si vor juca tinandu-le strans la piept. Cei ca mine vor imputernici intotdeauna si se vor bucura cand ceilalti fac lucrurile mai bine decat ei. Cand studentul isi depaseste dascalul, dupa mine, e cea mai mare satisfactie.

Autosuficienta e dusmanul sau aliatul nostru?

Daca autosuficienta inseamna sa traiesti intr-un soi de „autarhie psihica", in aroganta si cu sentimentul ca le stii pe toate, atunci e un mare dusman, pentru ca e evident ca nu le stii pe toate si ca mai multe capete sunt intotdeauna mai bune decat unul. Si mai important este sa stii cum sa aduci acele capete, cu agendele lor disparate, cu preocuparile lor diferite, cu egourile lor manate de alte nevoi, la un numitor comun, ca sa lucreze pentru un interes comun. Si sa gasesti ce le motiveaza. Asta inseamna sa ciulesti urechea la nevoile lor. Viata este asa de bogata in oportunitati incat cea mai mare satisfactie este sa gasesti, in ceea ce intreprinzi, exact acel lucru care ii arata celuilalt ceea ce este in avantajul celuilalt, ca partener al tau. E interesant, distractiv, e ca un joc. Mult mai interesant decat sahul.

Nesimtirea ucide?

Clar. La propriu, nu doar metaforic. Odata cu puterea si cu averea vine si responsabilitatea fata de cei care au mai putin. Vine si obligatia ca surplusul, preaplinul tau sa nu-i faca pe ceilalti sa sufere si sa nu le dauneze. Atunci cum se face, oare, ca la noi pe strada, oamenii cu masinile cele mai mari se comporta ca si cum ar stapani soseaua?! In principiu, tocmai pentru ca sunt mai puternici si pot sa mearga mai repede, ar trebui sa faca loc celorlati, sa ii ajute, ca sa compenseze lipsa lor de putere. Nesimtirea cuiva nu iti strica doar ziua. Mie mi s-a intamplat ca cineva sa ma scuipe sau altcineva sa imi dea cu un carucior de supermarket peste picioare cand i-am atentionat ca au parcat pe doua locuri sau ca au parcat de-a curmezisul. Deci, nu e doar o metafora.

Exista remedii?

Da, opinia publica. Acum multi ani in urma, in Elvetia, am aruncat la un moment dat staniolul de la pachetul de tigari pe strada. Cineva m-a batut usor pe umar si mi-a spus: „Cred ca ati pierdut ceva!" N-a facut-o cu ironie si nici nu m-a luat peste picior. A spus-o cu blandete. Mi-a venit sa crap de rusine. Mi-am dat seama atunci ca nici o lege, nici o amenda, nimic nu va avea vreodata efectul pe care l-a avut gestul acela asupra mea. De atunci, nu numai ca nu mai arunc nimic pe strada, dar ii atentionez la randul meu pe altii cand fac asa ceva. Presiunea publica si implicarea celorlalti face mai mult decat orice lege. Si asta inca noi romanii n-o avem. Suntem inca prea indiferenti si nu vrem sa ne batem capul.

Nu s-ar cere ca mai intai sa ne autosesizam, sa constientizam ca avem niste neajunsuri, ca mai apoi sa ni le gestionam?

Nu vi se pare ciudat ca, desi toti prietenii dumneavoastra si toti prietenii mei si toti prietenii prietenilor nostri sunt oameni de bun-simt, traim intr-un oras lipsit de respect fata de oameni si lege? Nu cred ca trebuie sa asteptam pana cand vor avea toti o revelatie absoluta si vor vedea lumina. Cred ca atunci cand vedem ca cineva greseste, trebuie sa il atentionam ca greseste. Atentionarea si batutul obrazului il va trezi.

E nevoie ca liderii actuali sa isi construiasca si sa isi consolideze brandul personal?

Eu ma tem de ideea de brand si de imagine, mi se pare ca o cochilie goala, pentru ca doar faptele vorbesc. Americanii spun ca cea mai buna demonstratie ca o prajitura exista e ca o poti manca! In Romania, preocuparea noastra pentru imagine a ajuns daunatoare. Ni se pare ca imaginea e ceva ce poti picta pe panza, ca satele lui Potemkin*, astfel incat sa iti apara frumoasa si stralucitoare, fara sa fie nimic in spatele ei. Continutul da esenta. Abia dupa ce il ai poate sa vina preocuparea pentru impachetare, brand, imagine etc. Eu ma tem sincer de liderii care se preocupa prea mult de imaginea lor!

Ce ar trebui sa intelegem, cu totii, prin etica in business?

Cred ca ar trebui sa intelegem ca nici o forma de prosperitate nu poate fi durabila daca nu este bazata pe integritate si corectitudine, daca o iei pe scurtatura. Nu vorbim aici de lucruri ilegale pe care legea ar trebui sa te impiedice sa le faci. Americanii mai au o expresie „there's no free lunch" in sensul ca nu exista un beneficiu fara un cost atasat lui. Uitati-va la criza actuala din finante. E o criza de incredere, e o criza etica, o criza morala.

Avem lideri in businessul romanesc care dau dovada de un comportament etic?

Da, cu siguranta. Dar vedeti, in Occident cazurile de coruptie sunt exceptia. De aceea, atunci cand sunt dezvaluite sunt si foarte mediatizate. Asa a fost cu ENRON sau MCI. La noi, dimpotriva. S-a impamantenit ideea ca e ceva obisnuit, coruptia e... naturala. In realitate nu e asa nici la noi. Cred ca sunt mai multe companii etice decat companii corupte si mai multi lideri etici decat lideri corupti. Doar ca trebuie sa prezentam public aceste exemple. Stiti care este pentru mine cel mai important principiu etic dintre toate? „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face". Am tinut o prelegere stiintifica in Elvetia la un congres de filozofie pe tema asta odata si atunci, documentandu-ma asupra regulii de aur din crestinism (n.r.- „ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le voi lor") am descoperit ca fiecare mare religie a lumii (budism, islamism, confucianism, iudaism, hinduism, jainism, taoism etc.) are o versiune a acestei reguli. Versiunea noastra, negativa, este si mai utila, pentru ca daca noi toti ne-am feri sa facem altora ce nu ne-ar placea sa ni se intample, am trai intr-o lume mult mai buna, cred.

Ati participat in calitate de vorbitor la evenimentul de „Leadership feminin" din luna martie de la Bucuresti. Au societatile nevoie de mai multi lideri-femei, in politica si in afaceri?

Clar. Toata lumea s-a hranit cu ideea ca femeile si barbatii sunt egali. Suntem egali in drepturi si oportunitati, dar biologic nu suntem egali. Mai mult, intelectualii americani au facut cariera pe tema eticii diferite a barbatilor si a femeilor (in sensul ca ce e bine si ce e rau e diferit de la barbati la femei). Pentru barbati e bine sa fii in competitie, e bine sa invingi. Ei au o viziune asupra lumii de tipul „joc cu suma nula": ce castig eu, pierzi tu. Lumea lor e foarte competitiva si foarte individualista, o lume a ambitiei si a „datului din coate". Etica femeilor este foarte diferita. Majoritatea lor vede lumea ca pe un „joc cu suma pozitiva": toti castigam. Ele pretuiesc armonia in comunitate, onestitatea, relationarea si consensul. Acestea sunt niste stereotipuri, evident, dar au fost verificate prin teste psihologice, prin statistici etc., au fost discutate si dezbatute, contrazise si aprobate decenii intregi in Occident. Natiunile Unite, pentru care lucrez, au dezvoltat un indice al dezvoltarii umane. In acest index, in topul tarilor cu dezvoltarea umana cea mai ridicata se afla Islanda (inainte de criza), Norvegia, Canada, Australia, Olanda, Suedia etc. Romania este pe locul 62 din vreo 180 de tari. Intamplarea face ca aceste tari au si cele mai multe femei in viata publica si mai ales in politica (la capitolul femei in spatiul public Romania e pe locul 70, dupa Republica Moldova!). E o corelatie foarte interesanta intre prezenta femeilor in viata politica si bunastare. Corelatie nu inseamna si cauzalitate, dar putem observa ca prezenta unei anumite etici - cea feminina - si a unei anumite maniere de a rezolva problemele cetatii produce mai multa bunastare, masurata in „dezvoltare umana".

Articol preluat din Revista Cariere, Aprilie 2009

http://www.cariereonline.ro/index.php/articles/Sandra_Pralong_-_O_romanca_de_neoprit

Niciun comentariu: